| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Daniel CorbuTOPIREA (Începusem să mor prea devreme) Începusem să mor. Muream încet în fiecare zi în fiecare oră în fiecare secundă. Consultam tomurile sănătăţii şi ale bolilor lumii zeci de tratate ale trecerii cărţi despre regi glorioşi gladiatori, cruciaţi, castelani şi celebre madone, şamani, zoroaştri, exploratori, prinţi ai curajului şi papi intermediari ai Bunului Dumnezeu şi din fiecare se înălţa ca un abur abia perceptibil revoltătorul firesc aşa cum din adâncul materiei nimicul. Începusem să mor vizibil. Îmi spuneau iubitele prietenii vecinii: Tu nu observi cum mori cu câtă evidenţă şi impardonabil fast chiar fără un pic de ruşine în văzul tuturor te topeşti ca o apă ce se scurge fără de noimă-n adâncuri sau ca o avere căzută pe mâna prăduitorilor? Începusem să mor prea vizibil. Vorbeam cu mult prea ocupatele celule, cu sinapsele, cuarcii, leptonii, gluonii şi-i rugam să oprească un timp lunecarea de nesuportat pentru cei care chiar în acel moment mă acuzau de pierderea clasicei demnităţi a minimei decenţe sociale. Dar totul căzuse în autism şi totul lucra în defavoarea mea şi nici scepticismul nu-mi mai era biserica sfântă a rugăciunii iar iubita cea nouă-mi spunea: Degeaba ai scris şase mii de poeme despre sânii mersul şi părul meu auriu uite cât de vizibil mori în fiecare zi, în fiecare oră în fiecare clipă te zbaţi ca o floare tăiată şi nu faci nimic. Nimic şi nimic. Iar plecarea mea e foarte aproape. De mă părăseşti spusei cu glasul pierdut va fi o rană, dar ce spun eu va fi un dezastru mai feeric decât orice apus pentru că eşti atât de aşezată în inimă, în sânge iar sufletul mi-i ocupat în întregime. Cum să te desprinzi? Va fi o rană pe care-o vor vedea toţi care se va scurge pe bulevardul Victoriei, pe strada Puşkin şi Lăpuşneanu, pe stradela Baudelaire prin clădirea televiziunii centrale prin pieţe cluburi de zi şi de noapte o rană urâtă ca o lipicioasă meduză ca o inimă însângerată pulsând în dezordine ca un monstru uriaş. Iar oamenii zice-vor: ce despărţire urâtă ca un muşuroi ca un oraş oceanic după apocalipticul tzunami! Fă ceva îmi spune noua iubită şi pune capăt acestei ambiguităţi! Dar eu continui să mor vizibil în fiecare zi în fiecare oră în fiecare secundă crezând ca şi vechii greci în destinul câştigului din pierderea lucrului de pierdut supus astfel măreţiei pierzaniei şi golului absolut continui să mor vizibil cu neruşinare, în timp ce-mi îmbogăţesc impunătoarea colecţie de timbre şi fluturi sau fac adânci reverenţe unei glorii de trei parale şi uneori chiar ascult zile şi nopţi în şir cum din adâncul materiei urlă nimicul. MANUALUL BUNULUI SINGURATIC Încă te ştie gura mea sărutând lame subţiri încă te ştiu mâinile plânsul fără motiv vai mie rătăcitor prin oglinzi firimiturile cântecului au amuţit şi-i atâta linişte de parcă-aş fi murit în mai multe trupuri deodată. Cândva stam printre împuşcăturile râsului sfidam de departe desfrunzitele ore acum tot mai spăşit înaintez de teamă să nu trăiesc altcuiva viitorul. Încă te ştie gura mea sărutând lame subţiri încă te ştiu mâinile plânsul fără motiv pe străzi amurgite cineva proclamă totemul iubirii întoarcerea la cărţile care ne-nving cuvintele trec obosite ca spălătoresele seara îngerii dorm prietenii îmbătrânesc în fotografii Manualul bunului singuratic lâncezeşte-n odăi. COLBUL Dar vorba lui Brodski: cât la sută este viu omul când e viu şi cât la sută mort când e mort? El nu cunoaşte teoria inviolabilităţii când intră în case în haine în gânduri şi-n bisericile Domnului. Pe poet de-l calci pe bătătură va spune: Toate-s praf, lumea-i cum este şi În zadar în colbul şcolii Treci pe marile străzi oricine-ţi va vorbi despre el şi căutătorii Graalului şi cerşetorul cu priviri cenuşii. Iar neofuturiştii bizantini îţi vor arăta aterizare lentă pe calul troian, pe statui sau în ochii eroilor naţionali în cămările spiritului pe cicatricea infantei şi în lapsusurile memoriei pe papilele gustative dându-ţi gustul de anticariat în gură pe când seniorial mai asculţi adierea sângelui prin vena cavă ca trecerea unui râu printre stânci. AFRODITA DIN ŞIFONIERUL VENEŢIAN Cât de pieziş mă priveşti unsurosul meu timp epocă spartă-n ţăndări urmărită de smog şi lehamite apocalipsă cu ghionturi şi celofan pentru muşte. Cât de pieziş trec prin noi baloanele tale de săpun. Ai văzut vreodată cum se masturbează asfinţitul? mă-ntreabă tânărul neofit suflându-şi nasul peste anotimpuri. SOYONS RAISONNABLES! Ziua ca un suspin uitat în memorie. Golul gudurându-se până şi în surâs sexoterapia jurnalul Katarinei Boz citit până la pierzanie (silabă cu silabă) calea ferată abatorul EPITETE PĂGÂNE DE ALFABETIZAT NEPUTINŢA. Istoria defilând. Bărbaţi voioşi ai unei ţări latine. Citim despre Afrodita din şifonierul veneţian refuzăm o călătorie prin gaura cheii. CINE AMÂNĂ A TRĂI CUM SE CUVINE DOMNULE HORAŢIU? ZIUA ÎN CARE PRIMEAM O SCRISOARE DE LA ODYSSEAS ELYTIS Peste pagini se aşeza lumina tremurândă clopote mari îşi amestecau limbile murmuram cântece pentru cel ascuns în cearcănele cântecului. Venea Moartea cerea tinereţii iertare şi trecea mai departe moartea de culoarea străzii Max Jacob moartea ca o seară subţire perfectă ca râsul femeii iubite. Intram tot mai des în cinematografele lui Iisus la întoarcere povesteam de-o apă neagră O, DIEU, PURIFIER NOS COEURS! O, Dieu! Citeam greaţa de Sartre şi ore franceze de Ion Pop şi sfârşitul războiului lumii de Llossa Între timp multă trăcăneală cu de-alde Dante, Emily Dikinson, Gregory Corso, Jorge Lezama Lima, Tudor Gheorghe şi Noica puşi laolaltă în amintire. În ziua când primeam o scrisoare de la Odysseas Elytis peste pagini se aşeza lumina tremurândă clopote mari îşi amestecau limbile ieşeam în stradă (O, FEMEILE CU TRUPUL SFĂRÂMICIOS CA TUTUNUL!) printre suferinzii de ementropie obosit de drumurile din palmă îmi puneam sufletul cu faţa la zid nebun după libertatea ascunsă în lucruri. Chiar şi aceste rânduri târzii şi amestecate cu roua unei dimineţi de septembrie mi se par o goană după libertatea pe care ţi-o dă singurătatea în faţa căreia şi nefericirea-i o scuză. CORABIA Zi de zi am lucrat la corabia cu şapte pânze ca la o mare construcţie. I-am aşezat cu grijă prova teuga babordul, Treceau zilele prostituate fierbinţi pentru ibovnici de treabă. Tinereţea aşa a trecut. Veneau oamenii un fel de Iisuşi astmatici : Se spune c-ar înălţa o corabie dar nimic nu se vede ziceau poate că-i doar o corabie de vorbe. Zi şi noapte am continuat să lucrez la corabie. Zi şi noapte imperiul îndoielii am frânt. I-am aşezat cu grijă pupa trirema odgoanele despăturita vatră din suflet găleţile cu rouă. Poftiţi în corabia cu şapte pânze vântu-i prielnic şi depărtarea ne-aşteaptă iat-o cum luminează cu toate rănile sale ! Dar oamenii întârziau să urce. Asta nu e o corabie ca toate corăbiile ziceau încercând în mâini carcasa de litere fierbinţi asta e o corabie de silabe asta e o corabie umplută cu lacrimi. GENERAŢIA OBOSITĂ Dar cine să mai vadă cele o mie de mirese dansând în fiecare noapte la marginea Nilului? Şi cine cohorta de îngeri şi vechiul burg dezmierdat de un clopot? Cu zilele târându-se albe ca arginţii trădării (de care nici Iuda nu mai are nevoie) într-o cameră feed-back înţesată cu amintiri şi păianjeni prietenul meu plecat pe-un fir de alcool îşi sorbea gloriola admonestând deşertul din clepsidră. |